Marele doinitor al Banatului s-a oprit din cantat pentru totdeauna.

Achim Nica (n. 20 ianuarie 1930 - d. 23 noiembrie 2012)^[1] a fost un cântăreț de muzică populară, care interpreta cântece cu specific din zona Banatului. Din 2001 este cetățean de onoare al municipiuluiBucuresti.

Achim Nica a venit pe lume la 20 ianuarie 1930 în localitatea cărășeană Obreja. A găsit încă din copilărie un mediu favorabil dezvoltării talentului său. De mic a cântat alături de mama și bunica și la 10 ani învățătorul i-a remarcat vocea, dar cariera și-a început-o la 30 de ani, relativ târziu, dacă ar fi să comparăm lansarea interpreților în zilele noastre. În perioada 1965 – 1975 Achim Nica a activat la Orchestra „Doina Banatului” din Caransebeș. Sub îndrumarea atentă a dirijorului Nicolae Perescu s-a afirmat repede în fața publicului din zonă, din țară dar și din Banatul Sârbesc, în turneele efectuate. La baza repertoriului promovat de Achim Nica au stat încă de la început doinele. Suflet impresionabil, de o veselă duioșie, sincer și cinstit din fire, Achim Nica și-a turnat tiparul lumii sale sufletești în cântece interpretate în acel fel rezervat și sfios după cum îi este și firea. În arhiva personală Achim Nica păstrează cu sfințenie un număr de opt discuri Electrecord, realizate între anii 1962 – 1979.

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Achim_Nica

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

http://www.infocs.ro/exclusiv-fotogalerie-achim-nica-marele-doinitor-al-banatului-s-a-intors-pentru-ultima-oara-acasa-la-obreja/

Actorul Serban Ionescu a murit la varsta de 62 de ani

(n. 23 septembrie 1950- d. 21 noiembrie 2012)

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98erban_Ionescu

REMEMBER Şerban Ionescu: „Prostimea trăieşte din suferinţa altuia”

sursa:http://www.okmagazinele/.ro/sectiune/peopinterviuri/articol/remember-serban-ionescu-prostimea-traieste-suferinta-altuia?page=0,0

Să-l redescoperim pe cel care a fost Şerban Ionescu, în ultimul interviu acordat revistei OK!

Filmaţi la acelaşi serial cu Magda Catone, după o perioadă solicitantă pe plan personal. Cum v-aţi regăsit?Suntem în acelaşi proiect, dar nu ne întalnim, de fapt. N-a fost ca la „Fetele Marinarului”. Ştii, mă gândisem să-ţi dau un interviu cu pagini albe, puneai întrebările şi rămânea gol în locul răspunsurilor. Ori puneai semne de exclamare, de întrebare sau puncte de suspensie...
Lăsăm puncte de suspensie şi dacă vă întreb cum vă simţiţi la 60 de ani?Eh, aici e-aici! Aş putea să te mint. Mai bine spun adevărul: prea mult nu pot să vorbesc, că deabia i-am făcut.
Nu-i chiar aşa, a trecut jumătate de an...
Aş mai sta pe la 60 de ani aşa... Biologic, sunt multe transformări. Acum, că le simt, că nu le simt, nu-mi dau seama (râde)...
Dar profesional vorbind?Profesional, m-aş cam lăsa la vatră, ştii... N-aş mai munci aşa mult. Aş vrea să fiu mai selectiv. Am cam obosit, aş vrea concediu, aş vrea cu fiu-meu, aş vrea la ţară, cu găini, cu porci, cu natură, să mă ocup mai mult de mine şi de familie... Dar încă n-am făcut vârsta de pensionare, mai avem de muncit 5 ani...
Decizia asta vine după perioada zbuciumată cu divorţul sau e vorba de dezamăgirea faţă de statutul actorului în timpurile pe care le trăim?Nu sunt dezamăgit. Nici eu, nici soţia mea. Suntem de 30 de ani împreună. Eu zic că am făcut foarte multe lucruri şi în teatru, şi în film. Dar am vrea linişte, ştii... După 30 şi ceva de ani de muncă, simţi nevoia să te bucuri de păsărele, de ţară, de iarbă, de sunete, de culori, de mirosuri. Dar mergem mai departe, pentru că nici nu poţi să renunţi. Actoria e ca un medicament pe care trebuie să-l iei toată viaţa pentru sănătatea ta.
Cum îţi găseşti puterea s-o iei de la capăt atunci când pare c-ai ajuns la un sfârşit de drum?Eu sunt Balanţă. Pot trece de la o stare la alta în câteva secunde. Pot să fiu un orizont liniştit şi calm şi pot să fiu o tornadă şi să devastez. Ca educaţie şi cultură, ăştia sunt doi vectori care te ajută să-ţi echilibrezi într-un fel stările sau situaţiile prin care treci, chiar dacă nu totdeauna ai rezolvarea cea bună sau cea care să te avantajeze pe tine ca individ. Eu nu cred în oamenii care au principii, pentru că au permanent tentaţia să le calce.

Teoretic, asta înseamnă că n-aveți principii...
Nu, am niște reguli. Nu-s principii, alea sunt stenice, sunt solide... Am niște reguli, pe care pot să le încalc sau să nu le încalc. Cum e Decalogul... Am și eu decalogul meu. Pe cel mare l-am călcat de milioane de ori, dar decalogul meu nu prea-l calc. Și, în sensul ăsta, spun că prefer să pierd decât să sufere oamenii din jurul meu.
Aşadar, dacă “amorul te purifică”, cum aţi declarat în toiul scandalului divorțului, în cheie ironică, şi o criză te poate purifica…
Dacă conține multă apă, da...
Aveți nevoie de...
Tot timpul! (râde)
De familie...
Pentru un actor, familia e foarte importantă. Poate mai importantă decât pentru alții. Pentru că acolo îți găsești liniștea, echilibrul, cu toate nuanțele unei căsnicii. Pentru că nu totul e liniar. Nu poate fi. E o minciună asta...
Sau ipocrizie...
Sau ipocrizie, să nu-i spunem minciună că suntem prea acuzatori. Dar ai nevoie de familie, pentru că actorul e un instrument delicat. Și asta știe foarte puțină lume. Poate și noi, foarte puțini dintre noi, ținem seamă de lucrul ăsta. Nu e ușor să faci meseria asta... Lumea zice: “A, e teatru!”. Teatrul nu e minciună. Acolo sunt stări, suferințe, o măcinare permanentă. Un spectacol nu e ca și cum am pus mâna pe creion și am desenat soarele în colțul drept al paginii. Acolo îţi crește tensiunea. Slăbești trei kile la un spectacol. Și atunci sigur că, făcând atâtea personaje și ucigându-le - că asta facem după fiecare spectacol, ne omorâm personajele - sigur că ai nevoie de acasă. N-ai văzut că în ultima vreme nu sunt multe cupluri de actori?!
E mai greu când sunt amândoi actori...
Da, sunt foarte rare cuplurile de actori. Pentru că ai nevoie de un om civil, unul care îți știe măsurile și pașii și atunci știe cum să te mângâie, cum să te încânte, când să se retragă... Ori doi actori deja sunt ca doi dulăi, n-ar lăsa nici ăla, nici ăla...
De-asta ați și fost atât de încercați. Dar de-asta în relația asta există ceva care vă leagă dincolo de copil... Pentru că probabil împăcarea n-a fost doar de dragul copilului...
Da, sigur, e dincolo de copil.
Fiul dumneavoastră, Carol, încotro se îndreaptă?
Nu știu… El acum e în clasa a noua. I-am spus: “Dacă vrei teatru, poți să faci în timpul liber. Dar pliază-te pe o profesiune cu bani!”. Pentru că să-ți construiești acum un statut de actor și să fii și bun și să ai și bani e foarte, foarte greu. Și nu vreau să fie judecat copilul meu: “Ia uite, bă, și ăsta, respiră prin plămânii lu' ta-su și-ai lu' mă-sa!”. Nu! Ce-o vrea el, numai să trăiască bine...

Cu cine seamănă mai mult?
Cu mămica lui: și frumos, și deștept.
Vine la piesele dumneavoastră?
Vine şi zice: “Da, mișto!”. E învățat cu noi, ne vede toată ziua în casă și-atunci, când ne vede acolo, zice: “Da, e mișto așa...”. Adică sunt ai mei... Îl mai întrebăm noi câteodată: „N-am rupt gura târgului?“. „Nu, sunteți mișto așa...“
A avut momente în care a simțit presiunea faptului că părinții lui sunt celebri?
O are că, tot ieșind, te oprește lumea: hai să facem poză, hai un autograf... Și îi strică intimitatea. Acum e găligan și înțelege fenomenul. Dar mi-a zis într-un an: „Parc-ai fi cămilă!“. Că făcea toată lumea poze cu mine.
Dar am înțeles că sunteți un tată sever...
Nu sunt un tată sever, multă lume mi-a zis asta. Că și maică-sa mi-l tot speria, ca să aibe autoritate în fața lui. Îi spunea: „E, lasă că vine taică-tu și...“. Iar eu pentru el eram zmeul zmeilor. Și-am rămas așa ani de zile. Și dacă făcea ceva și mă uitam la el, odată se-nmuia. Dar eu sunt foarte blând cu el. Și i-am zis: “Stai, mă, că nu te cert, nu te bat, dar să-mi explici de ce așa...”.
Aţi decis să fiţi mai rezervat cu declaraţiile despre criza prin care aţi trecut. Asta şi pentru că regretați niște afirmații pe care le-ați făcut la nervi?
Nu regret nimic. Eu n-am mai vrut să dau niciun interviu pentru că am vorbit cu cineva şi a doua zi mi-au spus prietenii: „Ia uite, bă, ce-ai zis!”. Amsunat persoana respectivă şi i-am spus: “Eu doar am vorbit cu tine, nu ți-am dat un interviu, n-am vorbit ca să apară acolo.”. Îți dai seama că, dacă era vorba de interviu, mă pricep și eu la vorbe măcar... Nu lăsam totul în goliciunea goliciunii... M-am supărat foarte tare și am zis că nu mai dau niciun interviu... Și nici nu mai vorbesc despre acest lucru, pentru că sunt lucruri mult mai grave în viața mea și a soției mele și a familiei mele pe care nu știm să le rezolvăm decât acest incident pe care, slavă Domnului, l-am rezolvat, spre bucuria sau nefericirea unora sau altora... Pentru că românul e pe principiul, că iar ne întoarcem la principii, „Să moară și capra vecinului!“. Ăsta e un simptom al ignoranței românului. Prostimea din asta trăiește: din suferința altuia.
Se spune că un actor bun nu poate să joace niciodată prost…
A, poți să joci și prost. Ba daaa, cum să nu?! Dar asta e o bucurie. Mi s-a întâmplat, nefiind numai vina mea. Dacă nu ești condus cum trebuie, n-ai nici soluții, nimic, nimic... Și-ți dai seama că e prost totul și e o bucurie pentru că ți se întâmplă rar...
E excentrică trăirea asta...
Da. Dar poți să ai un lucru bun, care zici că e perfect, și ți se întâmplă într-o seară să fie de panaramă. Dar nu e o rușine: da, tată, e o seară proastă. Însă la noi e o bucurie, pentru că găsim resurse și-n rebuturi și ne-amuzăm luni în șir.
Câteva reguli din decalogul personal...
Nu. Dacă vrei, facem alt interviu pe tema asta, peste câteva luni...
Se schimbă ceva până atunci?
Cum, în decalog? Niciodată.

Se schimbă doar vârsta, că în septembrie împliniți 61 de ani. Ce moment ați vrea să retrăiți acum?
Nașterea.
Lui Carol?
Nu, a mea, ca să pot s-o iau de la început.
Și ce-ați schimba?
Țara, pentru că ăștia n-au același gând ca al meu: s-o luăm de la început.
Și v-ați naște unde?
Prin Canada mi-ar plăcea. Acolo am și vrut să emigrăm cu nevastă-mea, prin ’93... Şi în 2003 am vrut să plecăm în Noua Zeelandă. Și era cât p-aci să plecăm, dar s-a înmuiat Magda și a zis: „Aa, e cam departe! și familia? și prietenii?”

Dacă vă întreb pe cine aţi invita diseară la un pahar?

Îl beau singur... Sau îl beau cu nevastă-mea (râde)...

Magda poate fi și cea mai bună prietenă?

O nevastă nu poate să fie o bună prietenă niciodată. Poate să fie o bună nevastă. Dar o bună prietenă, nu.

Și Magda e o bună nevastă pentru că...

Are ea multe calități.

Sau o iubiţi pentru că…

Are multe calități. Dar asta cu iubitul e șerbet cu apă rece, știi?!

De ce?

Pentru că nu ține. Ea ține atunci, la început, cât ești tânăr.

Și pe urmă cum se cheamă?

Când ai trecut de o anumită vârstă, sunt alte valori care sunt apreciate într-un cuplu... Valori sau atitudini sau întâmplări. Eu zic că sunt mai mult întâmplări. La noi, anul trecut, a fost doar această mică crevasă, când nu ne mai ofeream nicio șansă și am zis că nu-i drept, că era furtună într-un pahar cu apă...

Dar momentul acela, în fața judecătorului..

N-am ajuns încă în fața Lui...

Nu Cel suprem, cel de pe pământ. La ce v-ați gândit în secundele acelea, când se putea decide soarta unei căsnicii?

Că vrei să scapi cât mai repede de penibilul situației în care singuri ne-am băgat. Nu e cu mustrări de conștiință. Zici doar: “Hai, să scăpăm mai repede...”.

Și Carol cum a trecut peste asta?

Împreună cu noi. Dovadă că acum suntem toți trei împreună.

Ce vă reproșați?

Totul.

Nu e o existență prea liniștită așa...

Păi ce, sunt o persoană liniștită? Am zis că-s blând, nu liniștit.

Foto: Bogdan Botofei

sursa:http://www.okmagazine.ro/sectiune/people/interviuri/articol/remember-serban-ionescu-prostimea-traieste-suferinta-altuia?page=0,0